Lumina !

Am strans atata ceara ca sa-ti aprind in taina

Frumoase lumanari in visele de toamna .

Iar cand materia lor se va preface-n fum ,

Voi fi a ta lumina sub cerul plin de scrum .

Salt mortal !

Ingeri de aur , cu suflet de dor ,

Atarna in cerul ce astazi e gol .

Nu-i chip, nu e trup sa ajunga in vis ,

Prin lacrima vietii in alt paradis .

Sub luna lui Eros priveste in fata ,

Tristetea se stinge in rauri de gheata ;

Si singurul lucru ce azi ti-a ramas ,

Arunca-te-n gol cu ultimul pas .

Niciodata plin de mine , dar mereu satul de voi

Daca-ar fi sa spun povestea unor raze din trecut ,

Tot prezentul meu continuu va intra intr-un sarut .

Si zbatandu-ma mereu ca sa fiu placut de ei ,

Mi-am urcat in cap tot cerul si pe cei trei Dumnezei .

Dar vazand ca nici o clipa ce simteam nu revenea ,

M-a cuprins un soi de frica , strabatandu-mi maduva

Care imi punea continuu ,intrebarea-n ritmul mut :

- “Mai baiete, cum se face ca ei te-au uitat de mult ?”

Fara a mai sta pe ganduri am pornit din om in om ,

Sa ma recasting pe mine , sorbind suflet de atom.

Si cand fuzionat la maxim ,inima mi-a explodat ,

In ciuperca ei de flacari ,lumea s-a cutremurat .

- “Niciodata plin de mine , dar mereu satul de voi ,

Am sa port in suflet crucea , prea usoara pentru doi;

Mult prea grea pentru doar unul ,

Si non cruce pentru voi .

Doamne! sunt satul de ploi ,

Uite crucea, vreau la voi !”

Epilog .

Niciodata plin de mine, insa plin de cruci si ploi

Astept !

Sa fiu singur, asta mi-a ramas,

Sa tremur ca un fulg de ceas.

Din palcuri de frunze suflata doar una,

Ridica pe frunte-ati uscata cununa.

Si intinzand un ochi din haos

Sa vad ce a ramas din noi,

M-am intalnit cu suferinta

Prefigurata-n niste ploi .

Nu plang, dar vars prapastii

In gaura de aur ,

In care ura vieti

Spune povesti cu laur .

Si eu le tot ascult

De cand eram un tanc ,

De vantul cu tenebre

Ma apar cu-n cuvant .

epilog

Nu uit ca eram mic,

Un tanc de doar 8 ani.

Dar viu umblam in apa,

In ochi te cautam.

Perpetuum mobile

Ce scurta ironie,

Ce repede mor toate,

Azi suntem in liceu,

Maine plecati departe .

Si cand imi vin in minte atatea amintiri

Nici una fericita, nici plina de umor,

Ma simt un fatalist al vietii cu amor .

Da stiu, vorbesc prea mult

Si spun multe tampenii ,

Nu pot sa fiu serios

Sau poate ca nu vreau;

Dar nici macar o data ,

In crunta-mi umilinta ,

Nu as fi vrut vreo data ,

Sa zic “nu pot ,nu vreau” .

Sunt unii ce stiu tot

Si poate si mai mult ,

Insa din modestie

Nu zic nimic, tac malc .

Sunt unii ce nu stiu

Si nici n-or stii vreo data ,

Dar flencane din bot

Cum flencane o ghiata .

“-Nu!? nu este Maradonu cel ce purta ciorapi .

E Gigi Banduscanu , fitos si plin de draci”

De parca-n asta viata

Pe mine ma durea ,

Daca ne-a Gicu Claie

Se-n-calta cu ceva .

Sau daca Arlechino

Este savant chimist ;

Nu stiu, nici nu ma doare ,

Nu sunt un arivist .

Nimic din tot ce spun

Sau din ce am citit ,

Nimic din ce-am facut ,

Nimic din ce-am simt ,

Se pare ca pe ei ,

Nu prea i-a multumit.

Dar ce pot face oare ?

Mai mult nu pot muncii .

Am vrut sa fiu placut ,

Am fost si mult prea bland,

Am si strigat la ei,

Dar nu ai cum! sunt zmei .

Si daca nu se poate

Nici cand vorbesc de sus ,

Cobor si plec din clasa,

Si ies afar – rapus .

Ca ultima idee de simplu epilog ,

Cand unii sunt destepti tu esti ori prost ori orb .